Stilul Neoclasicist pictura sculptura

german, a lucrat la Roma, Madrid si Saxonia, a fost unul dintre precursorii picturii neoclasice. Mengs s-a nascut in Bohemia. Tatal lui, Ismael Mengs, un pictor danez, s-a stabilit in Dresda, de unde in 1741 si-a dus fiul la Roma. În Roma, fresca Parnassus pictata la Villa Albani i-a adus reputatia de maestru în picturaă. Numirea lui Mengs în 1749 ca prim pictor al curții lui Frederick Augustus, elector de Saxonia, nu prevedea că va petrece așa mult timp în Roma, unde s-a căsătorit cu Margarita Guazzi, un model care a pozat pentru el în 1748. După ce și-a terminat lucrările în 1777, Mengs s-a reântors la Roma, iar dupa doi ani a murit intr-o situatie materiala foarte proastă, lasând douazeci de copii, sapte dintre ei având o indemnizație de la regele Spaniei. Mengs a fost faimos printre artistii contemporani, ca de exemplu, pictorul italian Pompeo Batoni. De asemenea a fost prieten cu Giacomo Casanova.

italian al carui stil incorporează elemente ale stilului rococo francez  clasicismul bolognez și neoclasicism. Pictează altarul capelei familiei Gabrielli în San Gregorio Magno al Celio, în 1739 și câștigă admirație, iar în 1740, Batoni a inceput să primească alte comenzi. În 1741 a fost introdus în Accademia di San Luca. Batoni a devenit un pictor foarte la modă în Roma, mai ales după ce rivalul luil, proto-neoclasicistul Anton Raphael Mengs, a plecat în Spania în 1761. A avut foarte multe cereri pentru pictarea de portrete, mai ales de la englezii care călatoreau la Roma. Au fost înregistrate peste 200 de portrte pictate de Batoni pentru acești călatori englezi. Portretele “Grand Tour” a lui Batoni au intrat în colecțiile din Anglia, asigurându-i astfel popularitatea în Regatul Unit, unde Sir Joshua Reynolds va deveni portretistul cel mai cunoscut. În 1760, pictorul Benjamin West, pe cănd vizita Roma se plângea că artiștii italieni “nu vorbeau despre altceva, nu priveau la altceva în afara de lucrarile lui Pompeo Batoni”. In 1769, dublul portret a lui Joseph II și Leopold II i-a adus  lui Batoni,  aprecierea nobilimii austriece.

-Louis David, pictor oficial în vremea revoluţiei şi a lui Napoleon, era decis să înlocuiască arta coruptă, facilă a secolului trecut, care se adresa doar simţurilor, şi să promoveze o artă destinată să transforme oamenii în elemente utile familiei şi societăţii, o artă care să-i înnobileze sufletul şi
să-l pregătească pentru acţiuni eroice. Se remarcă printre creaţiile sale Lupta Minervei cu Marte, Paris şi Elena, Marat asasinat, Napoleon, Răpirea sabinelor, Portretul papei, lucrări severe, de o rigiditate spartană, cum însuşi autorul le califica, compoziţii care nu se abăteau de la principiile morale ale republicanilor romani.

David, Jurămantul Horaților. Ea este riguros compusă pe o rețea de verticale și orizontale, într-o gamă cromatică reținută, toate aceste ealemente de limbaj plastic conferind operei lui David echilibru, calm și armonie.

David, este unul dintre ultimii mari reprezentanți ai stilului clasic și conservator francez, pictura sa aducând în același timp o inoire acestui stil, care il poate situa printre preromantici. Susținător pasionat al predominației liniei asupra culorii el crează forme aproape sculpturale, opunandu-se prin aceasta unei cromatici abundente. Ingres opina că cea mai importantă însuşire a artistului este să redea aspectul veridic a societăţii în mijlocul căreia trăieşte, să pornească de la realitatea înconjurătoare atunci când caută surse de inspiraţie. Cu toate acestea artistul se considera un pictor de istorie, ale cărui pânze tratau scene mitologice, legendare şi religioase (ex. Slujbă în Capela Sixtină, Oedip, Jupiter şi Thetis, Apoteoza lui Homer). Acordă atenţie figurilor umane cu care intră în contact şi îşi foloseşte calităţile de portretist pentru a realiza o autentică galerie de portrete folosind drept modele personaje de la curtea regală.

a concepției artistice a lui Ignes. Nudul este tratat sculptural, cu o mare precizie și, în același timp, cu o mare delicatețe a tușei.

consecinţa directă a Renaşterii şi în special a lui Rafael, îşi propuneau să înlăture influenţele nefericite depuse de secolele XVII şi XVIII în mod inutil asupra unor opere desăvârşite. Dorinţa de a readuce la viaţă valorile trecutului, ignorând transformările pe care lumea le suferise în ultimul secol a fost una dintre principalele acuze aduse clasicilor.

de vază reprezentant al neoclasicismului în sculptura europeană, model pentru academiştii secolului XIX. Lucrările sale sunt adunate în muzeul Luvru din Paris şi Ermitajul din Sankt Petersburg. Feciorul pietrarului, Canova a rămas foarte curînd orfan şi s-a angajat la senatorul veneţian Faliero, care i-a dat posibilitatea de a învăţa să sculpteze. La doar 16 ani, Canova a lucrat pentru Faliero statuile: ”Evrodiei” şi “Orfeiei”, dar în 1779 pentru patriţianul Pizano-compoziţia “Dedal şi Icar”. În 1780, pleacă la Roma unde s-a făcut cunoscut cu monumentele clasice de sculptură care l-au frapat şi i-au trezit dorinţa de creaţie. În curînd,tînărul sculptor s-a plasat în rîndul celor mai talentaţi sculptori şi a devenit renumit. A făcut în 1802 pentru împăratul Napoleon I lucrarea “Polina Bonaparte”. Cu toate că era în relaţii bune cu Papa Pius VII, după căderea lui Napoleon, Canova părăseşte Roma şi ultimii ani din viaţă i-a petrecut la locul de baştină Possagno. Cînd era în viaţă, Canova era considerat ca cel mai celebru sculptor din acele vremuri. A jucat rolul de bază în dezvoltarea sculpturii clasice. Cele mai cunoscute opere ale lui sunt: “Persei cu capul de meduză”; “Amor şi Psyche”; “Napoleon Bonaparte” etc.